Cenușăreasa ~ Ballet Art
  • ro
  • en

Cenușăreasa

Cenușăreasa

A fost odată ca niciodată un om putred de bogat. Şi omului acestuia i s-a întâmplat să-i moară soţia. Iar pe lume îi rămase doar fiica, o fată frumoasă şi cu un suflet curat ca lacrima. Dar nu se făcu anul de la moarte nevestei, că omul se căsători cu o femeie care, la rândul ei, avea două fete. Toate trei, pe cât erau de urâte, pe-atât erau de haine. N-o înghiţeau pe sora lor vitregă şi pace! Ba chiar, într-o zi, se hotărâră s-o pună la treabă:

– Cine vrea să mănânce să muncească, spuseră ele într-un glas, apoi o trimiseră pe biata fată la bucătărie, să robotească din zori şi până-n seară.

Toată ziua căra apă, spăla rufele, freca podelele, făcea de mâncare sau îngrijea animalele din curte. Nici măcar noaptea nu se putea odihni, pentru că maştera nu-i dăduse nici măcar un pat în care să se culce. Dormea în cenuşa de lângă vatră, ca să-i ţină cât de cât de cald până spre dimineaţă. Din acest motiv, rochiţa ei zdrenţăroasă şi ponosită era întruna murdară, fapt pentru care o porecliră în batjocură: „Cenuşăreasa”.

Dar nu era clipă în care ea să le poarte ranchiună surorilor şi mamei netrebnice. Dimpotrivă, le cosea haine, le pieptăna şi le împletea părul cum se pricepea ea mai bine, ba chiar încerca şi să le împace ori de câte ori acestea se ciorovăiau.

Și iată că, într-o zi, regele dădu un mare bal, la care fu invitată şi familia Cenuşăresei. Surorile mureau de nerăbdare să participe, mai ales că regele avea un prinţ despre care se zvonea că şi-ar cam căuta mireasă şi fiecare se visa deja instalată la curtea regală.

În ziua cu pricina, ca de obicei, Cenuşăreasa le pieptănă, le aranjă, le cusu coliere de perle şi rochii de brocart cu dantelă. Îşi dorea atât de mult să meargă şi ea, dar nu fu chip să le înduplece. Rămase din nou plângând singură acasă. Ţi se rupea sufletul când o vedeai atât de deznădăjduită. Până şi şoriceilor ascunşi prin cotloane li se făcu milă de ea şi veniră să o îmbărbăteze.

Dar deodată, de nicăieri, apăru o zână minunată, cu rochie strălucitoare, bătută cu safire şi rubine, cu diademă de cristal şi baghetă fermecată cu steluţă în vârf.

Cenuşăreasa nu-şi putea crede ochilor. Asemenea frumuseţe nu mai văzuse în viaţa ei. Zâna reuşi s-o liniştească şi-i promise c-o va ajuta să ajungă la bal. Cât ai zice peşte, transformă bostanul pântecos de lângă casă într-o caleaşcă aurită, cei câţiva şoricei – în armăsari puternici, o lăcustă care-atunci se pregătea să-şi ia zborul de pe prispa casei – în vizitiu, iar fetei îi dărui o rochie fină şi vaporoasă, din dantela cea mai fină, bătută cu mărgăritare şi cusută cu fir de aur. În locul papucilor ei scofâlciţi, Cenuşăreasa primi o pereche de pantofiori de cleştar, care se mulară perfect pe picioruşul ei delicat. Într-o clipită, fata zdrenţăroasă de mai-nainte deveni de nerecunoscut şi gata de mers la bal. Însă zâna o sfătui să aibă grijă: vraja durează doar până la miezul nopţii, moment în care toate lucrurile se vor preface la loc în ce-au fost, aşa că, la 12 noaptea, orice-ar fi, să părăsească palatul.

Nespus de bucuroasă, Cenuşăreasa îi mulţumi din tot sufletul zânei, apoi plecă la bal cu mare fast. Ajunsă acolo, le văzu şi pe pizmaşele ei surori, care o priviră cu invidie, dându-şi coate una alteia şi întrebându-se cine poate să fie tânăra aceea nespus de frumoasă, cu straie alese şi pantofi strălucitori. Era atât de dichisită, că nu fu chip s-o recunoască.

Prinţul, de cum o zări, se îndrăgosti pe loc. Toată seara dansă numai cu ea, spre nemulţumirea tuturor fetelor invitate, care, în taină, sperau la inima prinţului. La miezul nopţii, aşa cum se înţelesese cu zâna, Cenuşăreasa fugi. În grabă, pe scări, îşi pierdu unul dintre conduri. Prinţul îl găsi şi-l păstră ca pe un giuvaier, jurându-şi c-o s-o găsească pe tânăra care-i furase inima.

A doua zi, surorile vitrege nu vorbiră decât despre cât de frumos a fost la bal, minţind chiar că prinţul nu le-a scăpat o clipită din ochi.

Și nu apucară bine să termine de înşiruit minciuni, că la uşa lor bătu alaiul princiar. Pesemne că prinţul pornise din zori în căutarea Cenuşăresei, rugând toate fetele din regat să probeze preţiosul pantofior. Surorile se înghesuiră să-l probeze. Zadarnic, căci aveau tălpile cu câteva numere mai mari şi nu s-ar fi potrivit nici dac-ar fi renunţat la degete şi călcâie.

Deznădăjduit, prinţul dădu să plece, dar o zări şi pe Cenuşăreasa dereticând prin casă. În ciuda protestelor surorilor, hotărî pe loc ca şi ea să încalţe pantofiorul. Minune! Îi venea ca turnat! Fata mărturisi atunci timidă că ea a fost cea care-a părăsit palatul în grabă în noaptea balului. Fericit că-o regăsise, prinţul o ceru de soţie.

Şi-au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.

Ballet Art 17 Octombrie 2016

Conectează-te cu noi